Előtte.

Köd van. Fojtó némaság.
Szendergő patakok moraja.
Ismerős illatok, por és homok.
Mintha hajnal hasadna.
Talán szédül a hegy is,
Mintha kába sasok
szállnának köré glóriát, 
Látok fényeket,
Árnyékok rebbennek,
Képek lebegnek odaát.
Túl az arcokon,
A világon innen,
Sápadt arcokban lebeg a kéj.
A padlón hamu,
Az ágyon szégyen,
A szememből csöpög a vér.

Megint

    Meg sem lepődtem mikor belépett a szobába, már ideje volt egy újabb látogatásnak. Leült az én forgószékembe és levette magassarkú szandálját. Megsúrolta lábfejeit és rám nézett.   Megkínáltam jegeskávéval, de azt mondta, hogy így is túl van pörögve, nem kell neki koffein. Én vállat vontam és belekortyoltam a poharamba.   Azt mondta, hogy meghalt valami távoli rokona, de nem megy el a temetésre, mert depresszív hangulatban van. Nem lepődtem meg, mindig furcsán szokott viselkedni.   Még motyogott valamit az egyik egyetemi professzorról, meg, hogy a hétvégére meghívták egyelőadásra de oda sem megy el.Inkább magához beszélt, mint hozzám.   Aztán kölcsönkérte az egyik könyvemet és elhadarta, hogy ő siet és mennie kell. Nem mondtam semmit, úgyhogy felrángatta szandálját, majd az ajtó felé indult.Mikor kinyitottam neki, megszólalt a telefonja. A lépcsőházból még behallatszottak visszhangzó szavai:-Halló, itt Péter...

Hideg (2012)

    

Egy kihűlt szerelem emlékét hozta el a Tavasz ifjúsága. Dübörgő visszhangot hozott, talán makacs mosolyt.

Néhai álmok tömkelege zúdúl rám, mert álmodtam akkor, reméltem. Lehet szebb napokról, vagy pillanatokban rejtőző tűzfényeket rajzoltam.

Május újra itt lesz majd, május virágokat fog szórni, miközben én már új álmokra fűzöm füstkarikáimat.

Üres talán ez az emlék? Csordultig tele van hideggel. Lám, nem is ócska füllentés minden szó, lám nem is hazug február.

Akkor nem hazudott. Akkor igaz volt minden. Csak nem jósólt semmit a Tél.

Încă biruind

Geamurile mânjite au înghiţit

aleatoriul şi vremurile grele

şi poate şi locurile ameţite,

unde nişte îngeri fumători

îţi întind o sticlă de vin

ce pe un potir strălucitor.

Geamul, poate asta era,

în care te-ai putut uita,

unde lumina oraşului

nu te interesa.

Dar exista, şi putea rămâne

drogurile şi marea tiranie.

Uitând la drum, a fost mai bine,

Ilustraţia blocurilor cenuşii

se strefulgeră pe retine,

Lumina blondă a lămpii

Era doar o amprentă...

estimată şi promisă.

Dar ne-a dat altceva postura,

A lista incidentele,

A renunţa la dragoste.

Dar prin mizerie,

tot a intrat şi lumea,

Umbre pe mine,

pe piele,

frunze în cădere,

cregi şovăind,

Tu, (încă biruind)

erai pictat pe mine

prin umbre şi prin spectre.

Hiány

Szánk között a szó,

mint izzószál, elszakad,

Tépünk és vicsorgunk,

Véresre harapom ajkadat.

Ha férfinek nem is,

De állatnak jó leszel,

Elolvadni ott, ahol a drogoktól,

Nem is tudod, hogy létezel.

Csalódás

Vibrál a néma tér,

Égő álmok,

Szomjas hallgatások

Sárga füstje zenél.

Mégis, ha értelmes a magány,

Szürke limlomok között,

Ott áll valaki mindenek fölött.

Fénye átsiklik a szobán.

Kényes,  eső ízű emlék

Vagy bűnös isten,

Tudom, őt szerettem,

Ma már színházi kellék.

Replika

"Vágyak s álmok
Jeruzsálemtől Galliáig"


Mintha valami tűz égne a távolban,
Mintha szempilláikat rebegtetnék az istenek,
Derülő álmok, villanások,
Szürkülő képek és képzetek.

Kétezertíz

Fekete mezőkön járunk. Kifakult bűnök ejtenek vérző sebet torz mosolyunkon.

Egy gondolat emlékén múlik a pusztulás, mert megfolytanak majd,

mégsem fonja jeges ujjait nyakunk köré a hazug sors.

Akasztófavirágokat ültettünk szívünk helyére, hogy ott rohadjanak,

míg velünk együtt el nem felejti őket a haldokló világ.

Mérgező könnyeinkben úszunk, saját magunk ítéletében nyögjük majd az utolsó keserves himnuszt.

Feltépjük egő sebeinket, elrejtünk minden egyes alvadt vércseppet...

S ha mégsem porladunk el rövid utaink elején, vakon sóhajtva fel a kiégett remény öreg felhője felé,

megmentőnk az utolsó hideg csillag fénye lesz majd...

Brancusiana, sectia eseu liber 2012

    Dacă există o lume, ori este foarte mică,  ori este  gigantică. Dacă există realitate, ori este a noastră,  ori nici nu avem idee ce înseamnă.  Deoarece  dacă numai o parte mică cunoaştem din univers,  ce contează existenţa sau tot ce am creat până astăzi?

    Numai atunci putem să fim originali, dacă avem rădăcini, dacă avem complexitate şi regularitate. Dar în eternitate nu sunt reguli, eternitatea  în sine este cea mai importantă regulă.  Probabil într-un basm   există  un început,  dar realitatea e mult mai complicată şi adâncă.

Dacă lumea a început de undeva, ea poate proveni numai dintr-o clipă a infinităţii în care fizica a visat viitorul. Din vis s-a născut o dorinţă, poate din dragostea a celor doi poli, care se atrag şi se resping în acelaşi timp. Această dorinţa  şi-a făcut o gaură în timp, o fisură de unde a reuşit să evadeze.

    Cunoaştem teoriile, îl ştim pe Darwin, am citit Biblia, suntem partea evoluţiei, am alcătuit istoria. Am dezmembrat materia până la nivelul subatomic, experimentele noastre au rezultate concrete: am descoperit funcţia tuturor lucrurilor.

    Dar avem mistere. Au rămas enigme, încă există vraja neştiiţei, încă sunt graniţe. Carnea, sângele şi osul funcţionează, se mişcă, gândesc  şi crează. Formele de existenţă sunt perfecte. Corpul a creat gândul  şi sentimentele, deci sublimăm.  Alcătuim lucruri de neatins, dăm naştere fanteziei, emitem dragoste în univers. Copilul simplului şi a misterului e gata,  un sistem armonios cu creaţii disarmonice. Capodopera existenţei care alcătuieşte societate din punct de vedere fizic, psihic şi sentimental.                                         

     Dar ce ar fi, dacă lucrurile s-ar fi întâmplat exact invers? Dacă gândul, fără corp, ca o fantomă şi vibraţia sentimentelor au domnit universul  etern?  Fără graniţe, fără scopuri, fără viaţă au traversat în timp.

Aceste energii  din  dorinţa de a crea ceva concret, au reyultat ceva tangibil, o perfecţiune pură. Deşi nu e perfect, au reuşit creaţia lumii unde Gândul predomină Mintea  iar Sentimentele şi-au gasit lăcaş  în Suflet.

      Frecvenţa periodică a vieţii a început să predomine evoluţia. A trecut ceva timp până când s-au creat condiţiile ce satisfac necesităţile omului:  flora şi fauna.  După câteva miliarde de ani Gândul şi Sentimentele  au învăţat cum să domine Corpul creat de ei.

    În fine, din câte ştim noi, evoluţia e completă, totuşi ceva nu e în regulă. Parcă s-a stricat capodopera universului, parcă balanţa armoniei nu mai există.  Ce s-a întâmplat? De ce moare speranţa, de ce avem gânduri negative, fapte rele, creaţii distructive? Parcă controlul nu mai e în mâna Sufletului şi a Minţii...

Ajungem la concluzia că la început trebuia doar să credem. Apoi am călcat pe următoarea treaptă, am devenit ştiutori. Ne-am imprietenit cu găndul că ştim deja tot şi aici ne-am impotmolit. Odată ce calci mai sus, treapta anterioară dispare. Stăm pe treapta din mijloc, înapoi nu mai avem cale de acces, să păşim înainte nu avem curaj.

Urmează să ne unim cu ceea ce am susţinut că suntem. Cum putem  ieşi din acest impas?

Cănd realizăm odată că pentru a merge mai departe este necesară o empatie nemărginită faţă de cei din jurul nostru, faţă de  planetă, faţă de univers?  Ce ne face să credem că distrugînd totul din jur reuşim să manipulăm tot ce se mişcă pe acest Pămănt,  tot ce există în Univers? De unde atîta tupeu şi îngămfare? Unde au disparut smerenia , răbdarea si înţelepciunea din noi?

Aceea smerenie care ne-a făcut răbdători miliarde de ani  ca să ajungem pănă unde suntem azi? Smerenia din noi care ne-a făcut să aşteptăm şi să ne minunăm de  creaţie şi să percepem timpul in mod linear, devenind a patra dimensiune in percepţiile noastre?

Unde a dispărut  aceea înţelepciune tactilă care ne-a  ajutat să ne perfecţionăm pas cu pas, minut cu minut, eră cu eră?

Suntem intr-un impas.  Nu este doar o criză financiară, socială, morală sau religioasă in jurul noastru. Este şi o criză a evoluţiei, nu mai ştim de unde am pornit şi încotro mergem.

Ştim că undeva departe... în timp şi spaţiu.. a existat un mare bummm, explozia ceea de taină, credem că s-a dilatat Universul, s-au împrăştiat toate materiile şi menirea noastră este să le adunăm şi să le punem la locul lor. Haos în lume, haos în minţiile noastre....

Căutăm ceva ce le-ar lega pe toate.  Ceva ce ar face Ordine in această lume colorată, controversată, enigmatică.....Căutăm şi zilnic  aprindem lămpaşul lui Alladin, lămpaşul fermecat, cel ce luminează faţa adevarată a lucrurilor....

De-am găsi măcar firul ce porneşte de undeva,  măcar nodul de la capătul firului!

Cu ochii noştri nevăzători ne-am agăţa de acest fir şi mototolind prin ceaţă, pipăind ca orbii am merge pas cu pas......

Am merge înapoi să descoperim originea lumii, scopul ceea de taină.....descoperind acest mister  ne-am întoarce către ziua de azi şi ne-am continua drumul cu mult mai multă certitudine ....

Nu neapărat trebuie să zărim capătul acestui drum, ne-ar ajunge  să vedem doar următoarea etapă, măcar păna la următoarea curbă!

Ne-ar ajuta să evităm prăpastiile autodistrugerii, ne-ar ajuta să fim mai drepţi, mai înalţi şi mai blănzi.....

Cu căt căutăm mai mulţi şi cu cătă dăruire ne împărţim cunoştinţele, cu atăt ne ajutăm reciproc în a ne găsi locul exact pe această minunată orbită a existenţei.

Jurnalul nemuritorului

Au trecut mulţi ani, sute...
În ochii mei sunt suflete vîndute.
Am văzut ceaţă, şi am văzut curcubeu
Am fost mereu pe drumul meu.

Între raze, pluteşte un înger,
Poate el e, Păcătosul, Lucifer!
Lumea joacă în culoare,
Sau e doar o viziune, aici în odaie.

Iar pe geam, văzut de aici
Amprente grele, şi lipici.
Nu mai ştiu, că e camera-n mine,
Sau eu sunt în ea, între vise pline.

Un cîntec amar, închis în sînge
Curge pe pat, şi focul îl stinge.
Focul din suflet, focul rozelor,
Promisiuni înfipte-adînc în nori.

Aşa văd eu viaţa mea lungă:
Blestem etern, cruzime profună,
Pe umeri duc o criptă vie:
E soarta mea, şi nu o pot deschide.

Nu mai are rost, vraja-i pierdută,
Viitorul numai moarte să-mi aducă.
Că orice vîrstă pot avea,
Căci sunt ca un zeu, dar nu pot crea.

Fertő, a tiéd.

Ennyi maradt már, szakadt kapcsolat,
Porba varrt emlék, fekélyes gondolat,
Hogy szájzáram nem viseled már,
amiben burjánzik hitem
és néhány elhasznált fénysugár.
Majd segít a gyógyszer,
s a ráivott wiskey,
A kocsmaszagból majd a kidobó visz ki.
s lehet eltöri az orrod, ahogyan én az álmaid,
s nem leszel szánalmas most
bénán állva itt.
Nem leszel gyerek végre,
Nem esel majd elöttem térdre.
s tudni fogod, hogy nincsen
és nem is lesz soha világbéke.
Sarokba hányod megemésztett rangod,
s soha nem húzod meg a csorba vészharangot.

Édes

Már remeg a hangom, hogy ez a versem is rólad szól,
Tollamban te vagy a patron,
S a pergamenen a tintafolt.

(Múlt)