Dacă există o lume, ori este foarte mică, ori este gigantică. Dacă există realitate, ori este a
noastră, ori nici nu avem idee ce
înseamnă. Deoarece dacă numai o parte mică cunoaştem din
univers, ce contează existenţa sau tot
ce am creat până astăzi?
Numai atunci putem să fim originali, dacă
avem rădăcini, dacă avem complexitate şi regularitate. Dar în eternitate nu
sunt reguli, eternitatea în sine este
cea mai importantă regulă. Probabil
într-un basm există un început, dar realitatea e mult mai complicată şi adâncă.
Dacă lumea
a început de undeva, ea poate proveni numai dintr-o clipă a infinităţii în care
fizica a visat viitorul. Din vis s-a născut o dorinţă, poate din dragostea a
celor doi poli, care se atrag şi se resping în acelaşi timp. Această dorinţa şi-a făcut o gaură în timp, o fisură de unde a reuşit să evadeze.
Cunoaştem teoriile, îl ştim pe Darwin, am
citit Biblia, suntem partea evoluţiei, am alcătuit istoria. Am dezmembrat
materia până la nivelul subatomic, experimentele noastre au rezultate concrete:
am descoperit funcţia tuturor lucrurilor.
Dar avem mistere. Au rămas enigme, încă
există vraja neştiiţei, încă sunt graniţe. Carnea, sângele şi osul
funcţionează, se mişcă, gândesc şi
crează. Formele de existenţă sunt perfecte. Corpul a creat gândul şi sentimentele, deci sublimăm. Alcătuim lucruri de neatins, dăm naştere
fanteziei, emitem dragoste în univers. Copilul simplului şi a misterului e
gata, un sistem armonios cu creaţii
disarmonice. Capodopera existenţei care alcătuieşte societate din punct de
vedere fizic, psihic şi sentimental.
Dar ce ar fi, dacă lucrurile s-ar fi
întâmplat exact invers? Dacă gândul, fără corp, ca o fantomă şi vibraţia
sentimentelor au domnit universul
etern? Fără graniţe, fără
scopuri, fără viaţă au traversat în timp.
Aceste
energii din dorinţa de a crea ceva concret, au reyultat
ceva tangibil, o perfecţiune pură. Deşi nu e perfect, au reuşit creaţia lumii
unde Gândul predomină Mintea iar
Sentimentele şi-au gasit lăcaş în
Suflet.
Frecvenţa periodică a vieţii a început să
predomine evoluţia. A trecut ceva timp până când s-au creat condiţiile ce
satisfac necesităţile omului: flora şi
fauna. După câteva miliarde de ani
Gândul şi Sentimentele au învăţat cum să
domine Corpul creat de ei.
În fine, din câte ştim noi, evoluţia e
completă, totuşi ceva nu e în regulă. Parcă s-a stricat capodopera universului,
parcă balanţa armoniei nu mai există. Ce
s-a întâmplat? De ce moare speranţa, de ce avem gânduri negative, fapte rele,
creaţii distructive? Parcă controlul nu mai e în mâna Sufletului şi a Minţii...
Ajungem la
concluzia că la început trebuia doar să credem. Apoi am călcat pe următoarea
treaptă, am devenit ştiutori. Ne-am imprietenit cu găndul că ştim deja tot şi
aici ne-am impotmolit. Odată ce calci mai sus, treapta anterioară dispare. Stăm
pe treapta din mijloc, înapoi nu mai avem cale de acces, să păşim înainte nu
avem curaj.
Urmează să ne
unim cu ceea ce am susţinut că suntem. Cum putem ieşi din acest impas?
Cănd realizăm
odată că pentru a merge mai departe este necesară o empatie nemărginită faţă de
cei din jurul nostru, faţă de planetă,
faţă de univers? Ce ne face să credem că
distrugînd totul din jur reuşim să manipulăm tot ce se mişcă pe acest
Pămănt, tot ce există în Univers? De
unde atîta tupeu şi îngămfare? Unde au disparut smerenia , răbdarea si
înţelepciunea din noi?
Aceea smerenie
care ne-a făcut răbdători miliarde de ani
ca să ajungem pănă unde suntem azi? Smerenia din noi care ne-a făcut să
aşteptăm şi să ne minunăm de creaţie şi
să percepem timpul in mod linear, devenind a patra dimensiune in percepţiile
noastre?
Unde a
dispărut aceea înţelepciune tactilă care
ne-a ajutat să ne perfecţionăm pas cu
pas, minut cu minut, eră cu eră?
Suntem intr-un
impas. Nu este doar o criză financiară,
socială, morală sau religioasă in jurul noastru. Este şi o criză a evoluţiei,
nu mai ştim de unde am pornit şi încotro mergem.
Ştim că undeva
departe... în timp şi spaţiu.. a existat un mare bummm, explozia ceea de taină,
credem că s-a dilatat Universul, s-au împrăştiat toate materiile şi menirea
noastră este să le adunăm şi să le punem la locul lor. Haos în lume, haos în
minţiile noastre....
Căutăm ceva ce
le-ar lega pe toate. Ceva ce ar face
Ordine in această lume colorată, controversată, enigmatică.....Căutăm şi
zilnic aprindem lămpaşul lui Alladin,
lămpaşul fermecat, cel ce luminează faţa adevarată a lucrurilor....
De-am găsi măcar
firul ce porneşte de undeva, măcar nodul
de la capătul firului!
Cu ochii noştri
nevăzători ne-am agăţa de acest fir şi mototolind prin ceaţă, pipăind ca orbii
am merge pas cu pas......
Am merge înapoi
să descoperim originea lumii, scopul ceea de taină.....descoperind acest
mister ne-am întoarce către ziua de azi
şi ne-am continua drumul cu mult mai multă certitudine ....
Nu neapărat
trebuie să zărim capătul acestui drum, ne-ar ajunge să vedem doar următoarea etapă, măcar păna la
următoarea curbă!
Ne-ar ajuta să
evităm prăpastiile autodistrugerii, ne-ar ajuta să fim mai drepţi, mai înalţi
şi mai blănzi.....
Cu căt căutăm mai
mulţi şi cu cătă dăruire ne împărţim cunoştinţele, cu atăt ne ajutăm reciproc
în a ne găsi locul exact pe această minunată orbită a existenţei.
Nincsenek megjegyzések:
Megjegyzés küldése